Cuvînt înainte
Biografia cuprinsă aici este extrasă din cartea ”PROCESUL” MAREȘALULUI ION ANTONESCU ce îl are ca autor pe Ioan Dan și cuprinde perioada de la nașterea lui Ion Antonescu până la momentul avansării sale în gradul de mareșal al României.
Website Editor
Mareşalul Ion Antonescu s-a născut la data de 2 iunie 1882, la Piteşti, dintr-o familie de militari și agricultori, în care s-a cultivat, din generaţie în generaţie, patriotismul şi cele mai desăvârşite virtuţi.
Înclinat spre armată, intră, în anul 1898, la Şcoala de fii de militari din Craiova, de unde trece apoi, în 1902, la Şcoala pregătitoare de ofiţeri de infanterie şi cavalerie.
În 1904 este înaintat în gradul de sublocotenent, începându-şi activitatea de ofiţer la Regimentul 1-Roşiori.
În iunie 1904, căpitanul Praporgescu nota: „Antonescu a fost tot timpul exemplul camarazilor săi… Inteligent și judecată sănătoasă. Excepţional de bun instructor, îi prevăd un viitor strălucit în armă “, iar căpitanul Sturdza nota tot atunci că: „Elevul Antonescu a fost un elev foarte bun, el a îndeplinit funcţia de sergent major la şcoala militară. El a fost prezentat M. S. Regelui la inspecţie, ca un elev deosebit de bun “.
Şeful de Stat Major al diviziei, maiorul Oprescu menţiona în octombrie 1906, între altele, în legătură cu Ion Antonescu: „Acest ofiţer a îndeplinit foarte bine toate însărcinările ce i s-au dat, atât în birou, cât şi la companie. Ofiţer serios, stăruitor, cu judecată sănătoasă, se poate conta pe el în toate împrejurările”, iar comandantul şcolii militare, locotenent colonelul Bassarabescu, a consemnat că: ”a făcut cursurile şcoalei într-un mod cu totul distins. Posedând inteligenţă, stăruinţă şi conştiinţă… Se desemnează ca un element excelent pentru arma sa”.
A fost clasificat întâiul din promoţia sa”. În același mod elogios este caracterizat de comandanţii săi şi în anul 1909. Citez din cele mai semnificative aprecieri: „Ofiţer eminent sub toate raporturile. Se distinge în toate acţiunile sale și desfăşoară o energie extraordinară. Excepţional de inteligent şi conştiincios. Foarte bun instructor și călăreţ îndrăzneţ. Iubeşte mult calul. Excelent camarad. Conduită exemplară. În fine, este un ofiţer de mare valoare pe care se poate conta în orice împrejurare. Îi prevăd un viitor strălucit”. „Foarte disciplinat. Are simţul datoriei foarte dezvoltat. Conduce pe inferiori cu tact şi blândeţe. Are autoritate. Excelent camarad. Cu mult simţ al onoarei şi cu mult curaj militar. Are curajul răspunderii. Foarte devotat. Este demn, moral şi integru. Are o conduită exemplară “.
În 1911, având gradul de locotenent, este admis primul în Şcoala superioară de război, unde se remarcă prin fermitatea caracterului său și mai ales prin claritatea și judecata hotărârilor sale.
În anul 1911 Ion Antonescu este înaintat în grad în mod excepţional, iar în propunerea făcută în acest sens, locotenent colonelul Scărlătescu, înlocuitorul comandantului Şcolii Superioare de Război, menţionează, între altele, la 30 octombrie 1911, următoarele: „Inteligenţă vie, judecată dreaptă şi bine formată. La studiu s-a aplecat în mod cu totul distins. La aplicaţiunile tactice a dat rezultate excelente. Posedă un fond suficient de cultură generală şi o instrucţiune militară superioară în lucrările sale multă logică și personalitate. Pe timpul concentrării de instrucţie și manevrelor din acest an, a fost ataşat la Divizia I-a de Roşiori, în serviciul de Stat Major, unde prin modul de conducere și de îndeplinire a serviciului şi mai ales în recunoaşteri s-a distins în mod excepţional. Posedă o educaţie militară cu desăvârşire distinsă, foarte disciplinat și cu simţul datoriei. Camarad excelent. Curajos şi cu un spirit de iniţiativă oportun. Fiind un ofiţer distins sub toate raporturile și întrunind fără nici o rezervă condiţiunile ort. 32 și 23 din Legea și Regulamentul înaintărilor, îl propun, în interesul armei din care face parte, pentru înaintare excepţională. Îl caracterizez în același timp cu aptitudini speciale pentru serviciul de Stat Major”. În anul 1916, deşi numai căpitan, este întrebuinţat ca şef al biroului operaţiilor, al armatei de nord, care înregistrează cele mai frumoase victorii în prima parte a campaniei din Transilvania. În noiembrie același an trece ca şef al Biroului de Operaţii al Armatei I. Pentru modul strălucit al colaborării la pregătirea și executarea operaţiilor acestei armate, a fost decorat „Proprio Moto” şi felicitat de către regele Ferdinand. La 10 noiembrie același an trece ca şef al biroului operaţii la grupul de armată „General Prezan”, pregătind bătălia de la Bucureşti, a cărei concepţie constituie una din cele mai măiestrite şi îndrăzneţe operaţiuni de război. Înaintat la gradul de maior este trecut ca şef al biroului operaţiilor din Marele Cartier General, unde rămâne până la sfârşitul războiului.
În 1913, cu gradul de căpitan, îl găsim ca şef al biroului operaţii, în statul major al Diviziei I de cavalerie, calitate în care se distinge în operaţiunile din Bulgaria, ceea ce îi aduce cea mai înaltă distincţie de atunci, „Virtutea Militară” de aur, acordată numai la doi ofiţeri, pe întreaga armată.
În anii 1914 şi 1915, în funcţia de comandant al escadronului de elevi de la Şcoala Militară de Cavalerie, dezvoltă și înalţă educaţia morală și virtuţile ostăşeşti ale viitorilor ofiţeri în cel mai înalt grad. Deosebit de concludente cu privire la personalitatea elevului şi apoi a ofiţerului Ion Antonescu sunt notărilefăcute de comandanţii săi în foile calificative anuale.
În aprilie 1917 este trimis la Petrograd ca delegat al Marelui Cartier General, pentru a stabili, în acord cu generalul Alexiev, planul colaborării ruso-române, iar cu generalul Kerenski, planul aprovizionărilor, dotării şi raporturilor cu armata rusă.
Activitatea sa în Marele Cartier General îi dă satisfacţia de a vedea încoronate de succes colaborarea sa în pregătirea și executarea planului care a dus armata română la cea mai strălucită victorie „Mărăşeşti 1917”. Pentru această strălucită victorie (cum am mai spus) este decorat „Proprio Moto” de către regele Ferdinand cu ordinul Mihai Viteazul. Cu această ocazie i-a adresat următoarele cuvinte: „Antonescu, regele, mai mult ca oricare altul din ţară, ştie cât îţi datorează România Mare. Meritai de mult această recunoaştere publică. Am scăpat însă ocaziile. Sunt fericit însă că a venit această zi”.
Cu privire la rolul deosebit pe care l-a avut Ion Antonescu în război, deosebit de concludente sunt şi notările făcute la 14 august 1918 de către Subşeful Marelui Cartier General, generalul Lupaşcu: „ …este capul secţiei operaţiilor din Marele Cartier General al Armatei, unde a legat numele său de întreaga activitate operativă a Armatei, devenind unul din principalele şi importantele motoare ale activităţii Marelui Cartier General. În noianul activităţii foarte pricepută, devotată, energică şi foarte rodnică se disting următoarele opere de cea mai mare importanţă:
- Planul de operaţii al ofensivei din Iulie;
- Planul defensiv fi întreaga activitate de conducere pe timpul bătăliilor de la Mărăşeşti şi Trotuş, dovedind o deosebită aptitudine de prevedere şi oportunitate cu aprecierea situaţiilor şi propunerea la timp a mijloacelor;
- Proiectul de dezarmare a armatei ruse;
- Proiectul de ocupare a Basarabiei;
- Proiectul de rezistenţă după Armistiţiul de la Focşani.
Aceste opere capitale ar fi suficiente pentru aproba capacitatea superioară a acestui eminent ofiţer pentru comandament și serviciu de Stat Major, pe care le-am distins încă din Şcoala de război şi care s-au cristalizat printr-o experienţă solidă în războiul actual. Este incontestabil că activitatea acestui ofiţer în timpul războiului a contribuit în foarte mare parte la dobândirea succeselor noastre şi la îndiguirea nesucceselor noastre, precum și la întrebuinţarea rodnică a slabelor și puţinelor noastre mijloace. Cu toată convingerea mea proprie, măunesc cu aprecierile tuturor şefilor săi din război, d-nii generali Prezan, Christescu şi Zadic, pentru a caracteriza pe locotenent colonelul Antonescu, ca o mare valoare militară a Armatei noastre, care merită și este în interesul oştirei ca să ajungă cât mai repede în treptele superioare ale ierarhiei Comandamentului şi a funcţiunilor de Stat Major. Merită hotărât o înaintare excepţională repede în toate gradele şi funcţiunile”.
În anul 1919 este trimis la Constantinopol și Belgrad ca delegat al Marelui Cartier General român, pentru a discuta planul de operaţii contra Ungariei, după care aduce armata română la victorie, cu ocuparea Budapestei şi potolirea revoltei bolşevice a lui Bella Kuhn. Urmărind, încontinuare, activitatea și evoluţia lui Ion Antonescu, vom constata că, având gradul de colonel, după un stagiu de 4 luni în armata franceză, urmează un curs de informaţii la Versailles. Face parte, apoi, din delegaţia României care pune bazele tratatului de alianţă cu Polonia.
În anul 1920 ia parte ca delegat al României la Conferinţa de pace, pledând în comisia reparaţiilor cauza română cu o competenţă care a atras atenţia personalităţilor marcante străine.
În septembrie 1922 este numit ataşat militar în Franţa, iar în noiembrie 1922 este trecut în aceeaşi calitate în Anglia și Franţa, până în noiembrie 1926, când este rechemat în ţară.
În anul 1923 este însărcinat a discuta la Londra, cu Lloyd Georg, chestiunea României în legătură cu situaţia din Balcani, iar în septembrie 1924 îl întâlnim la Geneva în misiune specială din partea guvernului român. Rapoartele sale, de la Londra şi Geneva, prezentau cu o luciditate excepţională realitatea situaţiei internaţionale, înmod concis astfel:„Cine îşi reazemă graniţele pe Geneva și securitatea colectivă le va pierde “. Cât de profundă şi realistă a fost această concluzie, au demonstrat-o, cu prisosinţă, evenimentele care au urmat.
În noiembrie 1926 trece la Comanda Regimentului 9 – Roşiori „Principesa Elena”, unde rămâne până în iulie 1927, când este numit comandant al Şcolii Superioare de Război. Până în 1929 reuşeşte să pună bazele unei noi reorganizări, a acestei şcoli şi pregătirii ofiţerilor elevi. În același timp este numit și secretar general al Ministerului Apărării Naţionale.
De la 1 aprilie 1929 până în iulie 1931 comandă, pe rând, Brigăzile 5, 8 și 6 Cavalerie.
În iulie 1931, cu gradul de general, revine la conducerea Şcolii Superioare de Război, unde rămâne până în iulie 1933. Această perioadă se caracterizează printr-o imprimare definitivă a caracterului său ferm. Un suflet nou străbate în toate domeniile de pregătire, o muncă uriaşă, depusă pentru a imprima viitorilor conducători de mari unităţi puterea exemplului. De la pregătirea pur teoretică, lipsită de viaţă, din trecut, se trece la pregătirea în teren, la oţelirea caracterelor şi fermitatea hotărârilor. A insuflat dinamismul său, cu o putere exemplară, tuturor celor care au lucrat cu el, zi și noapte, şi care s-au legat de el pentru totdeauna.
În iulie 1933 trece la comanda Diviziei a 3-a, unde pune în aplicare doctrina nouă profesată cu atâta convingere la Şcoala Superioară de Război. Păstrând şi comanda diviziei, este numit în decembrie, același an, ca Şef al Marelui Stat Major al Armatei, unde rămâne până în decembrie 1934. Deşi numai timp de un an, totuşi cu aceeaşi vigoare neobosită și adânc cunoscător al problemelor în legătură cu armata noastră, trece la un vast proiect de reorganizare, care avea să ducă la reclădirea instituţiei pe care o vedea neglijată şi în prada unui pasivism condamnabil, în special, pune cu toată energia chestiunea înzestrării armatei şi pregătirii ei tehnice, de război, ca unul care îşi dădea seama perfect că situaţia din Europa merge cu paşi repezi spre o radicală transformare. Spiritul său cinstit, dinamic, n-a putut răsturna înclinaţiile spre soluţii şovăielnice, temporizatoare. A demisionat, motivând că nu doreşte să-şi lege numele de prăbuşirea graniţelor, care devenea inevitabilă.
În Foaia Calificativă pe anul 1937, sub semnătura Inspectoratului General de Armată, general I. Prodan, găsim următoarele însemnări: „Generalul Antonescu comandă Divizia a 3-a de Infanterie, în mod remarcabil, din toate punctele de vedere. Ofiţer general, care are toate însuşirile, virtuţile și capacitatea, cunoscute de întreaga oştire – ca un strateg emerit, un fin tactician şi un organizator de forţă. Trecând prin faţa ochilor mei toate Corpurile de Armată, în calitate de Inspector General de Armată (2 şi 3) – nu am dat peste un statut de serviciu atât de strălucit, ca al generalului Antonescu. În timp de pace, în toate însărcinările și comenzile avute, de la primul grad până la cel de general, a fost totdeauna întâiul, ales dintre aleşi, satisfăcând cu prisosinţă și chiar peste aşteptări toate misiunile ce i s-au dat. În timp de război a fost inspiratorul şi animatorul fără egal al marilor înfăptuiri, ce au dus la împlinirea idealului naţional şi pentru care nu avem destule cuvinte pentru a-i fi recunoscători. Datorită probităţii modestiei și a caracterului său integru, nu a vrut să pună Steaua de General, deşi i se oferise la Tisa, înaintea camarazilor săi. Câtă demnitate, câtă cinste ostăşească!!! Memoriul său o dovedeşte din plin că este un ofiţer de mare valoare şi un caracter; totuşi au fost idei răzleţe, ce au făcut opinie separată; au greşit și au ispăşit. Adus în fruntea Marelui Stat Major, a avut o activitate prodigioasă; a reclădit Marele Stat Major la propriu şi la figurat, antrenând ofiţerii de Stat Major pentru adevărata lor menire. Ceea ce îl caracterizează în mod deosebit pe generalul Antonescu este vasta sa cultură profesională şi generală; o educaţiune aleasă, un înalt simţ al demnităţii, un spirit de iniţiativă, un caracter hotărât și mai ales un mare curaj al răspunderii. Este omul care lasă urme ce nu se şterg; este ofiţerul care radiază încredere în jurul său, este ostaşul cu cea mai mare experienţă de război; este şeful cel mai întovărăşit de virtuţi, cred singurul general din Armata Română, cel mai bine pregătit, care să rezolve orice problemă politico- militară, sau orice situaţie, oricât de superior ar fi comandamentul. Numai cei ce au făcut războiul şi acei ce l-au apropiat şi, în urmă, îşi pot da seama de ce ascendent se bucură Generalul Antonescu, de energia sa constantă, de judecata sa clară şi de sinceritatea cu care îşi expune convingerile sale. Este o fire independentă, un caracter, un adevărat conducător ce judecă repede și just, un şef!! De la acest valoros ofiţer superior, oştirea a cules roade și renume; de la acest distins general va obţine, cred, servicii poate și mai mari, căci pe lângă sufletul său mare, e înzestrat cu acea puternică și bine afirmată însuşire excepţională, voinţă de a birui. Propun ca, în mod cu totul excepţional, să fie înaintat la gradul de General de Divizie și să i se încredinţeze comanda de Corp de Armată, Inspectoratul Cavaleriei sau orice altă înaltă însărcinare sau misiune, fiind ostaşul de cea mai mare nădejde a Ţării”.
În noiembrie 1937, generalul Antonescu este chemat la conducerea Ministerului Apărării Naţionale, iar după patru luni este trecut la comanda Corpului 3 Armată, a cărui comandă i se ia, datorită atitudinii sale deschise împotriva politicii duse de regele Carol II.
La 9 iulie 1940 este arestat şi închis la mănăstirea Bistriţa până la 2 septembrie 1940. Evenimentele petrecute în cea de a doua parte a anului 1940, care au dus România în pragul prăbuşirii, îl aduc la conducerea statului, pe care îl va fauri după modelul său, pentru care a luptat și n-a plecat capul timp de 40 de ani.
La 21 august 1941 este înălţat la gradul de mareşal al României.
[NA] Aceste date le-am extras dintr-o biografie oficială publicată în Editura Dacia în 1941 şi din foile calificative anuale, începând cu şcoala de ofiţeri, până la gradul de general, documente aflate în dosarul penal judecat de aşa zisul tribunal al poporului. Dacă biografia oficială, publicată în timp de Ion Antonescu era conducătorul statului, ar putea fi suspicionată de părtinire şi eventual de elogieri exagerate, menţiunile din foile calificative, ale elevului, ofiţerului şi generalului Ion Antonescu, întocmite de comandanţii săi de pe diferite trepte, în timpuri în care era greu de prevăzut că va ajunge într-o funcţie atât de înaltă, sunt în afara oricărei suspiciuni şi în afara oricărui interes de exagerare a calităţilor personale. Constatând însă că între biografia oficială și aprecierile comandanţilor săi există o perfectă concordanţă, nu putem concluziona decât că: tot ce s-a scris în legătură cu personalitatea lui Ion Antonescu nu constituie decât oglinda fidelă a calităţilor excepţionale care s-au regăsit în acest om, pe parcursul întregii sale existenţe.